În urmă cu puțin timp, trecând pe la mănăstirea de măicuțe, de la Via Popii, de lângă aeroport, am continuat drumul până la Uzina de Avioane. Ii promisesem lui Edy, că-i vom arăta unde am lucrat noi, bunicii, cândva.
Era sfârșitul programului de lucru al fabricii iar salariații, se îndreptau către poartă.
Puțini la număr față de altădată.
Privind la pavilionul administrativ, la halele de producție, ce se vedeau de la poartă, la oamenii care ieșeau, am avut pentru câteva minute o stare de emoție, de bucurie, a reîntâlnirii cu cineva drag. Acel cineva, pe care nu-l mai văzusem de foarte mult timp.
Pe cei care ieșeau pe poartă, aproape că nu-i mai cunoșteam. Trecuseră deja atâția ani peste noi!
Totuși, am fost bucuros să reîntâlnesc câtiva din foștii mei colegi din proiectare, din producție.
Ce vremuri frumoase petrecusem împreună ! Eram tineri și munceam cu drag, din dorința de arăta că și noi știm să facem avioane.
Câtă pasiune puneam cu toții în tot ceea ce făceam aici.
Aviația ne era dragă tuturor !
Era sărbătoare pentru noi când se scoteau la zbor primele avioane prototip, IAR 93 și IAR 99, iar ulterior cele din producția de serie.
Priveam cu mare bucurie zborurile demonstrative ale avioanelor deasupra fabricii… Ce vremuri !
Când m-am angajat in fabrică, in august 1976, se desfășura atunci, o activitate foarte susținută, de elaborare a documentației tehnologice, a SDV-isticii aferente producției de serie, a realizării primelor ansamble și subansamble.
Am fost impresionat de nivelul ridicat de tehnicitate, de investițiile făcute pentru acele vremuri, de ordinea și curățenia din secțiile de producție.
Ca student, in perioadele de practică în productie, vizitasem multe întreprinderi din Timișoara, Arad, Oradea, Reșița.
Uzina de Avioane era cu totul altceva.
Alte materiale, utilaje de înaltă precizie, tehnologii de prelucrare a materialelor, diferite de ceea ce văzusem până atunci.
Procesele de tratament termic și de protecție a suprafețelor, de realizare a ansamblelor și subansamblelor, erau cu totul noi pentru mine.
Personalul fabricii era foarte tânăr; media nu depășea 25 de ani.
Peste tot era o ordine și o curățenie desăvârșită.
După 1990, lucrurile nu au mai putut fi susținute la același nivel. Comenzile primite, au devenit de la un an la altul, din ce mai puține iar colaborarea cu partenerul iugoslav, a încetat.
Toate încercările fabricii de a dezvolta o producție alternativă, complementară, cu resurse proprii, a fost sub nivelul așteptărilor.
Privind acum la clădirile din curte, la colegii care ieșeau, majoritatea în vârstă, cu puțini ani până la pensionare, lucrurile nu arătau prea optimist.
Autobuzele au plecat spre oraș iar parcarea din fața fabricii a rămas goală.
Ne-am întors și noi spre casă cu nostalgia vremurilor de altădată, dar și cu părerea de rău că lucrurile nu s-au întâmplat așa cum ne-am fi dorit.
Poate că dacă s-ar fi luat altfel de decizii, mult mai competente, la nivelul de vârf al statului român, acum, mulți dintre români nu ar mai fi plecat, lăsând copii și părinți bătrâni, să lucreze pentru alții.
Din păcate, Uzina de Avioane din Craiova nu este un caz izolat în România.
Multe alte întreprinderi au avut aceeași soartă.
Nu a depins de noi, salariații întreprinderilor, ci de alții, care nu au știut să ia cele mai bune decizii, astfel încât, lucrurile să poată fi duse, cu bine, mai departe.
Ion Catană (Jean)