Diferențe constructive preserie/serie
La avioanele de preserie 1 şi preserie 2, flapsurile puteau fi acţionate pe două poziţii: poziţia de „decolare”, corespunzătoare unei bracări de 20 de grade şi poziţia de „aterizare” corespunzătoare unei bracări de 35 de grade.
La avioanele de serie, flapsurile puteau fi bracate, atât pentru decolare cât şi pentru aterizare la un unghi de bracare 26 de grade. Deşi exista o singură poziţie a flapsului, comanda acestuia avea însă două poziţii, respectiv poziţia de „decolare” şi poziţia de „aterizare”. Cu trenul de aterizare escamotat şi maneta flapsului pe poziţia de decolare nu se aprindea semnalizarea „scoate tren”, iar cu comanda flapsului pe aterizare, nu intra trenul de aterizare. La avioanele de serie flapsurile nu mai erau prevăzute cu fantă la bordul de atac.
Voleţii de bord de atac, din punct de vedere constructiv erau similari la toate variantele, dar la avioanele de serie erau acţionaţi de câte două actuatoare liniare fiecare. La avionul IAR-93 S.C. nr. 200, care era cap de serie la avioanele cu P.C., precum şi la avionul IAR-93 S.C. cu P.C. nr. 239 a fost adoptată soluţia constructivă a V.B.A cu acţionare automată, în manevră. Acest sistem a fost omologat cu avionul IAR-93 B, cap de serie numărul 200, la avioanele IAR-93 B, cu P.C. Această soluţie tehnică a mărit capacitatea de manevră a avionului. Funcţionarea automată a voleţilor de bord de atac în manevră ajuta foarte mult pilotul în timpul executării manevrei. În manevra pe verticală ajuta pilotul în special pe timpul redresării, scădea raza de viraj a lupingului, care era 1700 metri, în loc de 2000 de metri, iar introducerea în manevră se putea executa la viteză mai mică, 750 km/oră. În manevra pe orizontală, aceştia ieşeau automat la anumite viteze şi suprasarcini, îmbunătăţind mult posibilităţile de viraj: creştea viteza unghiulară de executare a virajului, scădea raza de viraj iar zona de trepidaj aerodinamic era la viteze mai mici. Cu avionul IAR-93 B în varianta de acroşare cu 5 bombe de 500 kg, cu voleţii de bord de atac scoşi, se putea executa viraj stabilizat cu înclinarea de 60 de grade, necesară pe timpul angajării pe ţintă, cu viteza de 500 km/oră, mai mică cu 100 km/oră decât în situaţia fără voleţi scoşi.1