Relatare Ion Pandele:
”Eram în prima jumătate a anului 1985.
Cu circa 3 săptămâni înainte organizasem o catapultare incompletă, fără iniţierea motorului rachetă, de pe rampa înclinată. Fiind un program foarte important asistaseră o trupă întreagă de directori şi şefi, în frunte cu ministrul adjunct de la Industrii, colonelul doctor inginer Constantin Teodorescu.
După test i-am raportat ce trebuie făcut pentru testul complet, în poligon. După ce m-a ascultat, a ridicat mâna ca indicator şi ne-a spus unde să punem fuselajul, punctul de comandă…totul în curtea institutului şi pe o porţiune a terenului arabil al C.A.P. Măgurele, cu care ne învecinam. I-am raportat că asemenea experimentări se fac numai în poligon specializat, cum prevăzusem în programul de experimentări aprobat, dar „corul specialiştilor” a ripostat cu îndârjire „aveţi dreptate tovarăşe Ministru, nu înţelege el”
. Şi a început munca febrilă, contra cronometru: s-a spart gardul de beton, s-au turnat bascule de beton în platformă şi alei, a fost adus un fuselaj central de IAR-93 de la Craiova, un gabarit de oţel de circa 3X3X4 metri a fost modificat ca punct de comandă, cele mai multe după indicaţiile mele, care eram locţiitorul pentru montaj, verificări şi testare al şefului de proiect, colonelul inginer Ciocârlie. Dar erau probleme, raportate, dar fără soluţii: manechin antropomorfic(testul pe rampa se făcuse cu un manechin impropriu, cu care se încercau paraşutele), secvenţioner de timp cu 10 canale, camere de filmare ultrarapidă.
Ajutorul a venit de la ofiţerul cu contrainformaţiile. I-am spus că este posibil să găsim aşa ceva în industria auto. A pus mâna pe telefon şi l-a sunat pe un coleg de meserie de la OLTCIT căruia i-a explicat sumar şi i-a spus că o să ajung eu la Craiova. Aşa că am ajuns la un colonel cu contrainformaţiile de la OLTCIT care neştiind ce hram port şi ce vreau m-a dat succesiv pe mâinile adjuncţilor şefilor de secţii-care erau români-cu „sfatul” de a-mi spune tot ce le cer. Vizita, care a durat circa 6 ore, a fost utilă tehnic, dar fără rezultate corespunzătoare scopului urmărit. Dar un inginer de la testare mi-a dat pontul că există un institut de testare la Piteşti, care aveau manechini corespunzători. M-am întors la Bucureşti, am raportat şi…am fost trimis la Piteşti, tot cu maşina personală, spunându-mi-se că ministrul Teodorescu, care avea în subordine şi industria auto, a dat ordin să preiau un manechin.
Am fost primit cu bunăvoinţă de şeful centrului, mi s-a explicat ce face şi ce dotare are laboratorul dar…nu mi-au dat manechinul, deoarece nu exista o dispoziţie în acest sens. Ei achiziţionaseră cu mari eforturi un set de manechini, de fapt un set complet-bărbat, femeie şi doi copii, de la firma Humanoid din S.U.A. Aceştia erau necesari efectuării testelor de coliziune, solicitate pentru exportul autoturismelor pe piaţa vest-europeană şi americană. Am revenit, am raportat şi… am fost retrimis peste câteva zile, când am preluat manechinul Humanoid femelă, dar am stabilit şi modul lor de participare cu camere video şi o instalaţie electronică de comandă secvenţională.
Având toate cele necesare la dispoziţie, fiind turnate şi aleile de beton, fuselajul adus de la Craiova, cadrul punctului de comandă realizat, scaunul de catapultare pregătit, am raportat că se poate organiza catapultarea. Toate au fost contra cronometru, programul era prioritar, ministrul nerăbdător să raporteze o mare realizare. Mi s-a stabilit o dată limită şi am pornit împreună cu colegii mei ultimele pregătiri. De la Centrul din Piteşti au venit 2 operatori cu camere de filmare şi un tehnician cu instalaţia electronică de comandă. Întocmisem cu o zi înainte „ordinul de încercare” care fusese şi aprobat.
Spre „norocul” meu, am trecut în ordin că maşina mea era „maşină de intervenţie” în lipsa unei maşini disponibile a institutului, dar şi a necesităţii legale de a avea un asemenea mijloc la experimentări cu material pirotehnic. La o ultimă verificare, cu circa o oră, o oră şi jumătate înainte de venirea ministrului Teodorescu-iniţial îşi anunţase prezenţa şi generalul Atanase Stănculescu, dar nu a mai venit-tehnicianul de la Piteşti mi-a comunicat că ar fi mai bine să alimentez instalaţia electronică de comandă de la un acumulator de 12 V, deoarece driverele de ieşire erau cu tiristori iar ei au avut comenzi necorelate când făceau alimentarea cu sursa de laborator. Dar de unde să fac rost de un acumulator încărcat, în mai puţin de o oră? Soluţia: am tras maşina personală lângă puctul de comandă, în curtea interioară a institutului, lângă gard şi, prin doi conductori electrici de circa 5 metri, am asigurat alimentarea electrică de la bateria autoturismului.
Cheile maşinii rămăseseră la şeful meu, astfel încât, în caz de necesitate, să smulgă firele şi să o folosească. Şi a venit momentul aşteptat.
A sosit ministrul, i-am raportat că se poate efectua prima catapultare completă experimentală. S-a urcat pe platformă, la circa 70 de metri lateral dreapta faţă de fuselajul de unde urma catapultarea. „Asistenţii” din convoiul ministerial s-au postat în faţa platformei. Împreună cu ceilalţi colegi făcusem anterior evaluări asupra traiectoriei de catapultare, dar ceva nu a fost să se întâmple cum am estimat. Poate normal, era pentru prima dată când făceam un asemenea experiment şi necunoscutele erau multe. Pe platforma punctului de comandă era ministrul, eu-la pupitrul de comandă şi un operator foto de la Piteşti. După darea comenzii de catapultare s-a iniţiat procedura dar scaunul s-a îndreptat spre platforma de comandă, contrar estimărilor iniţiale.
Ministrul s-a retras în colţul dreapta-spate, eu nu m-am mişcat de la pupitru, operatorul-fiind cu ochiul în obiectivul aparatului-nu a realizat ce se întâmplă, iar scaunul de catapultare a căzut pe maşina mea, după ce se produsese separarea de manechin.
„Asistenţii” s-au împrăştiat pe câmpul din dreapta precum iepurii! Ministrul a coborât calm de pe platformă şi a întrebat:”A cui este maşina?”. I-am răspuns că este a mea iar el a zis „lasă, se repară”.
Într-adevăr, am cumpărat, pe comandă de institut deoarece era trecută în ordinul de încercare, piesele necesare prin intervenţia ministrului şi a colegilor de la Piteşti.
Peste 3 zile am fost chemat de ofiţerul cu contrainformaţiile care dorea răspuns la întrebarea „ce măsuri am luat pentru securitatea ministrului”.
L-am lămurit repede arătând programul de încercare aprobat, unde se menţiona clar că asemenea experimentări se fac numai în poligoane specializate şi nu în curtea unei instituţii aşa cum impusese ministrul cu ceva timp în urmă, în prezenţa mai multor martori”1