În 1994, la Singapore, România zbura. Coreea planifica.
În 1994, IAR-99 zbura la Asian Aerospace Singapore.
România era acolo. Avionul nostru de școală făcea demonstrații în zbor, atrăgea atenția, arăta că există competență, ingineri, piloți, industrie.
La câteva standuri distanță se afla KAI – Coreea de Sud.
Ei nu aveau atunci o industrie aeronautică matură.
Nu aveau un avion comparabil în producție.
Dar aveau ceva esențial: o strategie.
Coreea de Sud nu avea niciun avion propriu, nici o industrie consolidată, doar divizii separate și proiecte fragmentate.
Dar diferența-cheie era strategică:
IAR-99 România:
Avion gata construit și zburabil.
Participase la demonstrații internaționale
Ingineri și piloți experimentați
Control decizional politic, fragmentat
Fără program strategic clar de export
IAR-109 Swift România:
Modernizat și pregătit pentru export
Parteneriat cu IAI pentru promovare internațională
Totuși, fără un plan național de producție pe termen lung
KAI Coreea de Sud:
Nu avea avion propriu
Nu avea experiență în proiect complet
Avea o strategie clară: dezvoltare etapizată până la produs competitiv
Plan pe termen lung susținut de guvern
Obiectiv clar: export și industrie proprie.
Concluzie: România avea produsul și colaborări internaționale.
Coreea avea programul și planul
Pentru coreeni, târgul nu era despre imagine, ci despre viitor.
Aveau un plan clar: un program de dezvoltare etapizat, dus consecvent până la realizarea unui produs propriu, competitiv internațional.
Nu modernizări de avarie.
Nu improvizații.
Nu „mai vedem la anul”.
După târg, la invitația MApN, câțiva piloți militari coreeni au venit în România.
Au zburat aproape o lună pe IAR-99, la Craiova.
Au analizat avionul, conceptul, limitele și potențialul.
Au învățat, au plecat acasă cu concluzii și au pornit la drum.
Noi am rămas și acum cu avionul.
Ce a urmat este istorie cunoscută:
Coreea de Sud a lansat T-50.
A urmat FA-50.
Export, industrie, autonomie.
România a continuat să discute despre modernizări.
Adevărul incomod este acesta:
Noi am avut platforma.
Ei au avut decizia.
Noi am avut oameni, tradiție și experiență.
Ei au avut continuitate politică și un program puternic sustinut.
Astăzi, KAI exportă avioane.
Avioane Craiova supraviețuiește administrativ.
Nu pentru că românii sunt mai slabi.
Ci pentru că statul român a refuzat, timp de decenii, să aleagă.
Încă o modernizare IAR-99 nu va schimba nimic.
Încă un contract mic nu va salva industria.
Încă „puțin timp” înseamnă declin lent.
Există doar trei opțiuni reale:
1. Program național strategic, asumat pe 10–15 ani
2. Preluare industrială reală, cu control efectiv
3. Reset juridic complet
Tot restul este nostalgie.