” Mie mi-a plăcut avionul IAR-93. A fost un avion care, după un zbor în care-ţi ieşeau de toate, erai extraordinar de satisfăcut. Era un avion greu de stăpânit, destul de greu de zburat pentru că era mai instabil faţă de MIG-17. În timpul zborului, odată cu consumul de combustibil se schimba centrajul, trebuia să-l trimezi mai des, să-l menţii pe direcţie, să nu derapezi. Era submotorizat şi a fost un avion care-ţi cerea atenţie, concentrare, se făceau însă misiuni frumoase pentru atacul la sol, noi făceam70% misiuni de atac la sol şi 30% misiuni aer-aer. Era mândria noastră că zburam un avion românesc, era un avion nou care nu spusese tot ceea ce poate face. La aplicaţii noi am descoperit ce poate face, avea putere de foc bună. Pentru atacul ţintelor terestre era un avion bun, în special avioanele de serie cu forţaj. Era un lucru bun şi faptul că era bimotor. Metodica de pregătire pe acest avion a fost foarte bună, carastrofele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti nu au avut drept cauză probleme ale avionului sau lipsa pregătirii personalului, ci au ţinut de lipsa comunicării între instituţii. Cât a fost avionul în serviciu operativ nu a murit nimeni cu el în zbor. Tragediile petrecute şi care au avut ca urmări pierderi de vieţi omeneşti au avut cauze mai mult externe, astfel cum am spus mai sus. Aterizarea acestui avion fără comandă ;aterală (cazul dublei 184 cu Mărculescu şi Tălpeanu sau Traian Bica cu Matei Constantin) sunt cazuri foarte rare şi pe plan momdial, care spun multe atât despre acest avion şi caracteristicile sale aerodinamice, dar şi despre profesionalismul piloţilor. Dacă după 1989 acest avion era remotorizat era şi era upgradat şi acum în serviciu. Cred că a fost oprit de la zbor prea devreme, mai ales că mai mult de jumătate din avioane mai aveau resursă destulă”.1