Cum Dezmembrăm Aeronautica sub Masca „Restructurării”
În industria aerospațială modernă, fluxul reprezintă circulația neîntreruptă și sincronizată a informației, tehnologiei și capitalului între cercetare, educație și producție, fiind singura forță care transformă o grămadă de piese într-un organism aeronautic competitiv. În România, am inventat un model de autodistrugere sistemică prin blocarea acestui flux în feude etanșe, gestionate de „șefi” care păzesc resursele până când valoarea lor se perimează sau este extrasă prin căpușeală.
1. Arhitectura Eșecului: Patru Turnuri, Zero Comunicare
În teoria de management, „silozul” descrie acea mentalitate de izolare în care departamentele sau organizațiile refuză să partajeze informații sau resurse, prioritizând interesele interne în detrimentul obiectivului general. Industria noastră este fracturată în patru astfel de feude:
Silozul MApN: Clientul care cumpără de pe „raftul” străin, ignorând potențialul intern.
Silozul Economiei: Gestionat de Șefi de Siloz axați pe lichidare și imobiliare.
Silozul Cercetării: O „fabrică de maculatură” care produce studii teoretice neaplicabile.
Silozul Universitar: O pepinieră care subvenționează, de fapt, forța de muncă a giganților globali.
2. De la Feude la Cluster: Ecosistemul ca Formă de Supraviețuire
O strategie reală pe termen lung nu se bazează pe subvenții, ci pe crearea unui Cluster Aeronautic. Spre deosebire de feudele actuale, clusterul este un ecosistem în care granițele dintre instituții devin permeabile.
Integrare Verticală și Orizontală:
Într-un cluster, un institut de cercetare nu mai este o entitate separată, ci „departamentul de R&D” al fabricii. Universitatea nu mai este o școală generalistă, ci furnizorul de talente integrate direct în procese de producție prin laboratoare comune.
Efectul de Rețea: Valoarea ecosistemului crește exponențial cu fiecare nouă conexiune între membrii săi. Când cercetarea livrează o soluție care reduce costul de producție cu 10%, beneficiul trebuie să se regăsească instantaneu în competitivitatea fabricii și în bugetul de dotare al MApN.
3. Forma de Proprietate: Dincolo de „Statul Minimal” sau „Statul Maximal”
Problema centrală în România este forma de proprietate rigidă. Fabricile de stat sunt „proprietatea nimănui”, fiind administrate de sinecuriști fără nicio legătură cu performanța.
Proprietate Partajată (Public-Privat): Ecosistemul trebuie să migreze spre un model de tip Holding Tehnologic. Statul trebuie să dețină controlul strategic și infrastructura critică, dar managementul operațional și proprietatea asupra inovației trebuie să fie partajate cu actori privați și parteneri tehnologici externi.
Responsabilitatea Capitalului: Într-un cluster modern, institutele de cercetare ar trebui să aibă acțiuni în fabricile care le aplică brevetele. Astfel, succesul comercial al avionului devine singura măsură a valorii articolului științific. Se trece de la „buget de stat pentru cercetare” la „capital de risc investit în inovare”.
4. Consecința:
Exportăm Semințe, Importăm Pâine Congelată
Fără un ecosistem, exportăm „semințele” (inginerii) și „solul” (brevetele teoretice), pentru ca ulterior să cumpărăm „pâinea” (avioanele) de la străini la prețuri de 100 de ori mai mari. Este un faliment strategic cauzat de lipsa unei structuri de proprietate care să stimuleze fluxul.
Concluzie: De la Intervenția Pompieristică la Arhitectura de Flux
Actualele încercări de „salvare” sunt inutile deoarece sunt pompieristice. Se sting incendii financiare, dar nu se reconstruiește structura industriei.
O strategie reală necesită:
Dărâmarea Feudelor: Unificarea sub un singur Holding de Ecosistem Aeronautic care să integreze cercetarea, producția și achiziția militară.
Management de Flux: Înlocuirea „șefilor de siloz” cu manageri de cluster, evaluați pe baza vitezei cu care o idee ajunge de pe planșetă pe pistă.
Reformarea Proprietății: Statul să devină un investitor strategic, nu un lichidator imobiliar. Trebuie să acceptăm că forma actuală de proprietate de stat este mediul de cultură perfect pentru căpușeală și mediocritate.
Fără trecerea la un model de ecosistem integrat, aeronautica românească va rămâne doar un capitol de arheologie industrială, documentat sârguincios în articolele teoretice ale unor institute care vor supraviețui, ironic, chiar industriei pe care au eșuat să o susțină.